De ce e bine să citeşti?

Dar ştiu eu dacă-i bine să citeşti? Pentru cei care-o fac de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni (nu ca la şcoală, aşadar), lectura poate fi o delectare, o simplă trecere de vreme, o obligaţie (când eşti critic), un exerciţiu pur-empatic, o (com)pasiune, o manie, un sedativ, un anxiolitic, un opiu în diverse doze, sau, dimpotrivă, o dezintoxicare, un paradis artificial, o indiscreţie, adică o chioreală pe gaura uşii cărţii (care e aia, nu ştiu!), o obişnuinţă, o fugă de sine însuşi, o spaimă de plictisul de-a rămâne singur, o terapie, un snobism, vocaţia unei emulaţii, una dintre practicile noastre solitare, un „viciu nepedepsit”, o Schadenfreude (când e vorba de eşecul unei vieţi hărăzite marilor izbânzi), o exersare a mai multor existenţe (când personalitatea ţi-e multiplă), un bovarism, o quijotiadă, o nostalgi-a altei lumi, o sete veşnică de aventuri, de aventură, de exotism, de altceva, „de lux, de calm şi voluptate”, o evadare din real (anywhare aut of the world), o insomnie-n nesingurătate, un adjuvant al lui Morfeu, un somnifer, numărătoarea „oilor negre” pe „câmp alb”, o… noapte bună.

Ştefan Foarţă, în vol. Naraţiunea de a fi. Ştefan Foarţă în dialog cu Robert Şerban, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013

Recomandare de lectură: